vineri, 12 octombrie 2018

Gandul serii

- fictiune - Cand am pasit pe pragul acela, m-am uitat, stupid, in jos. De parca ar fi avut vreo importanta culoarea covorasului de la usa ce urma sa adaposteasca urmele mele de ploaie. Avea o culoare…imposibil de descris in cuvinte. M-am asezat pe un scaun si am inceput sa astept. Cum asa? Sa-ncepi sa astepti? Uite asa: cuminte, cu ochii brazdand fereastra intredeschisa prin care patrundea un aer citadin cam poluat. Si putin zgomot, nu se putea fara el. Mi-am indreptat ochii spre cer, erau ceva nori alb-rozalii care plecasera putin la plimbare. Mi-am imaginat ca sunt cocotata pe unul din nori si ma plimb si eu. Ciudat cum n-aveam nicio pofta sa privesc de acolo in jos, spre muritorii care formau furnicarul obisnuit al orasului. Timpul se scurgea, iar mie nu-mi mai venea randul. Continuam sa astept. Secundele razbateau greu, minutele si mai anevoie. La un moment dat se deschide o usa si [...] Mai tarziu, cand a fost timpul sa pasesc din nou pe acel prag, m-am uitat, la fel de natang, in sus. Multe imi erau deja clarificate. Un lucru inca nu-ntelegeam: de ce in tot timpul acela imi batuse inima atat de tare, asurzitor si ritmat, dar deloc haotic, fara vreo explicatie logica. O singura data mai batuse asa, la vremea amintirii exilului. Cele doua momente n-aveau cum sa aiba legatura intre ele. Urma sa verific la urmatoarea trecere pe prag. Daca acele batai ale inimii erau o constanta sau fusesera doar un episod pasager intr-o miniserie intortocheata.

0 comments:

Trimiteți un comentariu